O alta "minune": biserica de la schitul Huta
* La Huta, undeva pe o creasta a muntilor Codru-Moma, departe de orice alta asezare omeneasca, intr-un mic schit, se intampla minuni. De la parintele Eftimie Mitra, calugarit in chip miraculos, si pana la porumbeii care au fost adusi aici cu rugaciune, totul poarta amprenta interventiei divine. Dar atentia lumii crestine asupra locului a fost atrasa de plansul Maicii Domnului *
Plansul Maicii Domnului
Slujba se incheiase. Preotii, invesmantati in odajdii stralucitoare, ii asteptau pe credinciosi sa se apropie de altarul improvizat in aer liber, pentru a-i mirui si a le da anafura.
Oamenii veneau unul cate unul, intr-un fir viu, depanat din multimea care acoperea dealul schitului. Plecau fruntea sa le fie insemnata cu untdelemn sfintit, sarutau mana preotului, se inchinau la icoana Maicii Domnului Kazanskaia si se indepartau, mergand cu spatele si batand cruci pana la pamant.
Era cald de li se udasera camasile in spate, dar pentru prima data in vara aceea, puteai respira in voie. Deasupra padurilor salbatice, coborate din munte imprejurul schitului, cerul devenise o girueta multicolora, invartita usor de cele patru vanturi.
Cantecele de slava, ridicate din piepturile crestinilor, amutisera pasaretul padurii. Peste loc plutea o pace pe care ai fi putut-o simti cu buricele degetelor, ca pe o tesatura de borangic, si despre care, mai tarziu, parintele Eftimie Mitra, staretul schitului, va zice ca era ca pacea de dinaintea furtunii.
"Ah! Icoana lacrimeaza!" - a strigat o femeie care tocmai se inchina la Maica Domnului. Parintele Eftimie a rugat pe cineva sa stearga icoana, ca o fi fost atinsa de vreo frunte miruita.
Dupa alte cateva momente, altcineva a strigat ca icoana plange. De data asta, parintele Eftimie a indepartat el insusi, mangaind delicat, cu maneca straielor de sarbatoare, bobul de mir care curgea din ochiul drept al Maicii Domnului. Si s-a asezat de straja la icoana, sa nu mai faca vreun credincios "glume" ca asta.
Ce-i drept, bunului parinte i se cam paruse, de dimineata, ca Maica Domnului se intristase in icoana sa cu nume rusesc, asezata in stanga altarului de vara, in care slujise Sfanta Liturghie. Dar alungase impresia aceasta prea indrazneata.
Privise icoana iar si iar si o vedea tot mai trista, insa se temea ca se insala. Dar iata ca tot mai multe voci se amestecau intr-un singur glas, nerabdatoare si nelinistite: "Parinte, parinte, plange Maica Domnului, chiar plange!". Si doar nu mai lasase pe nimeni sa se atinga de ea.
Intr-adevar: o lacrima mare, de mir, isi facea drum dinspre coltul ochiului Maicii, urmand linia nasului, de parca icoana n-ar fi fost o copie pe hartie, ci un chip adevarat. Parintele incremenise, nestiind ce sa faca. Multimea tacuse uluita de intamplare.
Era adevarat, sau o simpla vedenie? Atunci cineva a prins sa ingane un cantec de multumire, caruia i s-au alaturat si alte voci. Un imn de slava ce urca din sute de piepturi, spre munti. Privirea parintelui Eftimie s-a involburat deodata, iar plansul a rupt zagazurile.
S-a bucurat de minune, dar a inteles totodata ca nu e semn bun ca Maica a lacrimat, caci chipul cel sfant ar fi fost vesel, iar nu umbrit de suferinta.
Era 29 august, anului Domnului 2009, de hramul schitului Huta, in muntii Codru-Moma, in Bihor.
Ziua aceea a devenit memorabila nu doar pentru calugarii de acolo sau pentru sutele de credinciosi care au vazut minunea cu ochii lor, ci si pentru mii si mii de alti oameni din toata tara, care au aflat despre ea si care merg, azi, sa se inchine la icoana Maicii Domnului de la Huta.
Lacrimile Maicii Domnului au facut loc de pelerinaj din schitul modest din inima muntilor, aflat la 18 kilometri de cel mai apropiat sat. Pe urmele acestei minuni am pornit si noi catre Huta, in toamna ce abia a trecut. Ajunsi la schit, aveam sa aflam despre alte minuni, cu intelesuri la fel de adanci.
Porumbeii adusi prin rugaciuni
Am pornit de la Beius, prin satul Finis, spre Huta, fara sa banuim ce ne asteapta: un drum pe care nu-l poti face decat "la pas" - rascolit de rotile camioanelor care cara arbori seculari la vale -, dar si frumuseti rare. Sfarsitul de toamna coborase peste pamant un val translucid, care filtra lumina soarelui.
Pe dreapta drumului ne-a insotit pana sus un parau, care cand ne iesea indraznet in cale, cand se ascundea sfios, pe dupa palcuri de copaci golasi. Calea ne era batuta in frunze cu un luciu stins, de cupru vechi.
Cand am ajuns, in sfarsit, la schit, cerul devenise sticlos, de-un albastru intens si rece, iar vantul subtire care ne patrundea prin haine amintea de apropierea iernii.
Parintele Eftimie Mitra lucra ceva in curte si ne-a iesit in intampinare, vesel si primitor. Nu se-nghesuie lumea la Huta, si oaspetii sunt bineveniti.
Intai de toate, ne-a aratat, cu modestie, dar si cu bucurie, bisericuta schitului, aflata in restaurare; chiliile atat de reci, ca ai putea pastra vara gheata in ele si nu s-ar topi; paraclisul, nu mai larg ca o camera obisnuita, inchinat Sfintei Maria Magdalena, unde se tin toate slujbele acum; acareturile; cainele voinic si cu privire blajina, pe care parintele se bizuie ca sa nu dea ursul; stolul de porumbei care tulbura aerul cu zbateri de aripi si apoi se aliniaza intr-o formatie perfecta, pe acoperisul pangarului.
Parintele Eftimie s-a rugat cativa ani ca sa se aciueze la schit macar o pereche de porumbei, ca il linisteste mult zborul lor, si iata ca, de un timp, rugaciunea i s-a implinit.
Mai intai a venit o pereche, a ramas peste iarna, in ciuda respiratiei de gheata a muntelui, iar primavara viitoare, iarba manastirii era plina de porumbei. Acum pasarile sunt acasa la manastire, s-au inmultit si iti ciugulesc din palma, de parca n-ar fi salbatice.
Indreptarea judecatii
Cu entuziasmul omului care a reusit, parintele Eftimie ne-a purtat prin toata ograda si prin toate odaile manastirii. Pe buna dreptate, fiindca fara buna incapatanare a sfintiei sale, aici n-ar fi fost azi nimic.
Stapanite candva de greco-catolici, pamantul si biserica au fost revendicate de acestia, dupa '89. Au urmat lupte grele in justitie, desi parintele Eftimie a scos din arhive documente ce demonstrau ca pamantul fusese luat prin abuz, pe la 1800, de la o familie de tarani ortodocsi.
Instanta n-a admis insa probele, motivand ca ea "face dreptate, si nu istorie". Secatuit de drumuri la tribunale si de nedreptati, si inspirat, poate, de un gand de Sus, parintele Eftimie a lasat atunci balta dosarele si s-a asezat temeinic la rugaciune.
In fiecare zi, dimpreuna cu parintele Visarion, celalalt slujitor de la Huta, si cu oamenii care se intampla sa fie la manastire, scoteau din biserica o alta icoana puternica, a Maicii Domnului cu Pruncul (se numeste "Eu sunt cu voi si nimeni nu poate fi impotriva voastra"), si, mergand in procesiune pe hotarele schitului, rosteau rugaciuni si cantau tropare si pricesne.
Au facut asta timp de 40 de zile si apoi au asteptat sentinta. Surprinzator, chiar si pentru parintele Eftimie, judecatorul a hotarat ca terenul si tot ce este pe el sa ramana Schitului Huta, iar greco-catolicii sa primeasca despagubire, de la stat, o bucata de pamant in alta parte.
De atunci, parintele Eftimie ii multumeste in mod special Maicii Domnului pentru ajutor, scotand in fiecare zi icoana Sa, in procesiune, in jurul schitului.
Prorocirea parintelui Iustin de la Petru Voda
Tanar, cu chipul tot timpul luminat de un zambet, cu ochii albastri si parul si barba aurii, parintele Eftimie are in el ceva de copil. Sade direct pe pamant si povesteste cu insufletire, jucandu-se cu degetele prin iarba ca si cum ar prefira parul unei iubite.
Da, da, a avut si el o iubita, demult, inainte sa vina la manastire. Era din Oradea, ca si el, si hotarasera sa se cunune. Dar intr-o zi, fara veste, dorul de Hristos l-a lovit ca un fulger (era student pe atunci), si n-a ezitat nici o clipa sa paseasca pe noul drum. Cate lacrimi or fi curs pe obrajii frumoasei fete?
Cate nopti albe s-or fi insirat in viata ei? Dar si mai greu i-a fost mamei lui, care voia "sa-l faca om" cu tot dinadinsul si nu intelegea, in ruptul capului, cum un june aratos, cu studii superioare si bune perspective materiale, poate renunta la viata pentru a se ingropa in credinta, de viu.
Se intampla pe la mijlocul anilor '90. Tanarul Mitra urma Politehnica si nu prea avea legatura cu Biserica.
"Credeam in Dumnezeu, dar nu ma duceam la Liturghie si nici nu ma gandeam la asta. Despre calugari "stiam" ca sunt cersetori din astia, cu tabla legata de gat, sau oameni care s-au dus la manastire ca n-au fost in stare sa se descurce singuri, ori din deceptie in dragoste" - marturiseste parintele. Dar pentru el nu mai era drum de intors.
Studentul cu ochi albastri isi gasise vocatia si, odata cu ea, si adevarata iubire. Totul a inceput intr-o zi, cand a acceptat sa o insoteasca pe mama lui la Manastirea "Petru Voda" din Neamt. Nu manat de credinta, nici muiat de rugamintile mamei, ci cu un gand viclean.
Colabora la un ziar local, iar seful acelui jurnal i-a promis multi bani daca va putea dovedi coruptia din Biserica si, mai ales, nevrednicia unor duhovnici mari. "Cand am intrat pe poarta manastirii "Petru Voda", am simtit, deodata, ca mi se umple un mare gol in suflet.
Un gol pe care incercasem sa-l umplu cu fel de fel de lucruri: am facut sport de performanta, am invatat sa cant la diverse instrumente, am scris la ziar, dar degeaba. Acum, golul acela era umplut de o stare de liniste si de o euforie extraordinara" - isi aminteste parintele. A intrat impreuna cu mama sa la parintele Iustin Parvu.
"N-am stat mult. N-aveam ce-i spune, nu voiam sa ma spovedesc, iar mama voia sa-i ceara un sfat personal, asa ca am lasat-o singura". Dupa ce a iesit din chilia batranului preot, acesta a intrebat-o brusc pe femeie: "Nu lasi baiatul asta la manastire?".
Biata mama s-a inrosit toata si s-a foit incurcata, caci ea venise la parintele sa-l intrebe daca e bine ca baiatul sa se insoare, ca de acum e barbat, are 24 de ani, termina facultatea si trebuie sa-si faca un rost. Stia ca parintele Iustin are darul inainte-vederii.
De aceea, auzind ca il cere pe baiat la manastire, odata i-a fost sagetata inima si au podidit-o lacrimile. Parintele Iustin a primit refuzul fara sa incerce s-o convinga. Dar baiatul fusese deja "atins". "Cum am iesit din manastire, cum am simtit la loc golul acela care ma innebunea.
Mi-am zis: mai, inseamna ca pentru tine la manastire e bine. Ajuns la Oradea, am cautat-o pe prietena mea si i-am spus ca sa-si caute pe altul, ca eu ma calugaresc. Simplu".
Se induioseaza si acum cand isi aminteste cat a plans mama sa pentru a-l indupleca sa ramana in lume. A mers pe la preoti si a cerut ajutor, l-a dus pe la alte manastiri si l-a inchinat la sfinte moaste, dar el nu s-a clintit in hotararea sa.
Nu putea sa plece insa de acasa pana nu-si impaca mama. L-a scos din incurcatura o maica de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea. Tot mama lui il daduse acolo, sa se roage, sa-l lumineze Dumnezeu.
"Mama plangea intr-un colt al bisericii. Era acolo o maica, Spiridona, la care m-am dus, i-am spus ca vreau sa ma calugaresc, dar mama nu ma lasa, si am intrebat-o ce sa fac. Maica a luat-o deoparte pe mama si nu stiu ce-au vorbit, dar dupa ce-am iesit din manastire, mama si-a dat acordul".
Cand l-a vazut parintele Iustin Parvu ca s-a intors, gata de calugarie, l-a primit de parca stia ca va veni. Era noiembrie 1997. Dupa un an, a fost facut rasofor, ca unul care a depasit ispitele de frate si se pregateste sa imbrace chipul ingeresc.
De atunci, sufletul sau n-a mai suferit niciodata de golul care nu se poate umple. Nu e si asta o minune? Poate ca da, dar parintele se fereste sa puna degetul pe minuni.
De mila unei biserici...
"Faptul ca am ajuns la Petru Voda a fost o favoare pe care Dumnezeu mi-a facut-o. Acolo simt ca mi-e casa, acolo vreau sa fiu ingropat. Dar n-am stiut sa pastrez aceasta favoare.
Am venit aici de mila si de dragul bisericii de la Huta. Imi pare rau ca am plecat de la "Petru Voda", dar si bine, ca se folosesc oamenii de aceasta noua manastire - mai ales ca aici, in zona Beiusului, e plin de obiceiuri pagane, si ortodoxia nu se prea traieste cum trebuie", spune parintele.
In anul 2001, a venit la inmormantarea bunicii sale. L-a adus cu masina un oradean, care a insistat sa mearga si pana la Huta, sa-i arate o biserica frumoasa, dar uitata de lume. Nu se mai slujea in ea de ani intregi.
Pe timpul comunismului, veneau aici familii de stabi sa se spovedeasca, sa se cunune sau sa boteze, noaptea, in taina, cu preoti special adusi. Se temeau sa nu se afle la partid, iar biserica de la Huta era buna pentru astfel de fapte, caci e departe de orice sat. Insa, dupa revolutie, biserica n-a mai fost ingrijita de nimeni.
Iarba si arbustii crescusera pana in dreptul ferestrelor. Inauntru nu puteai patrunde din pricina panzei de paianjen. "Mi s-a facut mila de bisericuta asta singura si in ruina si mi-o fost si drag de ea.
Asa ca m-am dus in audienta la preasfintitul Ioan Mihaltan, episcopul de atunci al Oradiei, om tare cuminte si credincios, si i-am cerut binecuvantare sa fac un schit aici. A spus ca se va gandi".
Intors la "Petru Voda", i-a marturisit parintelui Iustin gandul sau. Parintele i-a dat canon sa faca 40 de psaltiri neintrerupte. Cand a terminat-o pe ultima, a fost cautat de un consilier al episcopului Oradiei, care l-a intrebat daca mai vrea sa vina la Huta.
Parintele Iustin l-a calugarit si l-a lasat sa aleaga. A venit aici in vara, si cateva luni a dormit in clopotnita bisericii, apoi intr-un bordei de barne, pe care si l-a incropit alaturi. Abia spre sfarsitul toamnei a terminat de zidit o camera cu soba.
"La inceput, oamenii nu stiau ca e un calugar aici. Dar intr-o zi, a ajuns prin preajma un grup de turisti, iar unul dintre ei a cazut de pe-o stanca. Speriati, tovarasii lui au alergat in stanga si in dreapta dupa ajutor.
Au dat de mine la schit si m-au chemat. Stiind locurile, l-am gasit lesne pe baiat. Era mort, faramat tot. I-am trimis pe prietenii lui dupa politie si salvare, ca aici nu este retea telefonica sa poti anunta, si eu am ramas cu mortul. M-am rugat pentru sufletul lui si l-am pazit de animale, sa nu-l manance".
Dupa intamplarea aceasta tragica, multa lume a aflat ca exista un calugar la Huta si a inceput sa vina si sa-l ajute. Incet, incet, a reparat biserica, i-a pus acoperis nou, fain, a ridicat cateva chilii, o trapeza, un paraclis, un pangar, o casa mica de oaspeti si o troita inchinata martirilor care s-au jertfit pentru apararea ortodoxiei.
I s-au adaugat inca trei vietuitori, si toti impreuna incearca sa mai adauge minunilor intamplate pana acum, inca una: sa faca din Schitul Huta, din Muntii Codru-Moma, o adevarata gradina a Maicii Domnului.
Fotografiile autorului
( Pentru corespondenta si ajutor: Schitul Huta, comuna Finis, judetul Bihor - Pr. Eftimie Mitra.)
Plansul Maicii Domnului
Slujba se incheiase. Preotii, invesmantati in odajdii stralucitoare, ii asteptau pe credinciosi sa se apropie de altarul improvizat in aer liber, pentru a-i mirui si a le da anafura.
Oamenii veneau unul cate unul, intr-un fir viu, depanat din multimea care acoperea dealul schitului. Plecau fruntea sa le fie insemnata cu untdelemn sfintit, sarutau mana preotului, se inchinau la icoana Maicii Domnului Kazanskaia si se indepartau, mergand cu spatele si batand cruci pana la pamant.
Era cald de li se udasera camasile in spate, dar pentru prima data in vara aceea, puteai respira in voie. Deasupra padurilor salbatice, coborate din munte imprejurul schitului, cerul devenise o girueta multicolora, invartita usor de cele patru vanturi.
Cantecele de slava, ridicate din piepturile crestinilor, amutisera pasaretul padurii. Peste loc plutea o pace pe care ai fi putut-o simti cu buricele degetelor, ca pe o tesatura de borangic, si despre care, mai tarziu, parintele Eftimie Mitra, staretul schitului, va zice ca era ca pacea de dinaintea furtunii.
"Ah! Icoana lacrimeaza!" - a strigat o femeie care tocmai se inchina la Maica Domnului. Parintele Eftimie a rugat pe cineva sa stearga icoana, ca o fi fost atinsa de vreo frunte miruita.
Dupa alte cateva momente, altcineva a strigat ca icoana plange. De data asta, parintele Eftimie a indepartat el insusi, mangaind delicat, cu maneca straielor de sarbatoare, bobul de mir care curgea din ochiul drept al Maicii Domnului. Si s-a asezat de straja la icoana, sa nu mai faca vreun credincios "glume" ca asta.
Icoana care a plans
�
Ce-i drept, bunului parinte i se cam paruse, de dimineata, ca Maica Domnului se intristase in icoana sa cu nume rusesc, asezata in stanga altarului de vara, in care slujise Sfanta Liturghie. Dar alungase impresia aceasta prea indrazneata.
Privise icoana iar si iar si o vedea tot mai trista, insa se temea ca se insala. Dar iata ca tot mai multe voci se amestecau intr-un singur glas, nerabdatoare si nelinistite: "Parinte, parinte, plange Maica Domnului, chiar plange!". Si doar nu mai lasase pe nimeni sa se atinga de ea.
Intr-adevar: o lacrima mare, de mir, isi facea drum dinspre coltul ochiului Maicii, urmand linia nasului, de parca icoana n-ar fi fost o copie pe hartie, ci un chip adevarat. Parintele incremenise, nestiind ce sa faca. Multimea tacuse uluita de intamplare.
Era adevarat, sau o simpla vedenie? Atunci cineva a prins sa ingane un cantec de multumire, caruia i s-au alaturat si alte voci. Un imn de slava ce urca din sute de piepturi, spre munti. Privirea parintelui Eftimie s-a involburat deodata, iar plansul a rupt zagazurile.
S-a bucurat de minune, dar a inteles totodata ca nu e semn bun ca Maica a lacrimat, caci chipul cel sfant ar fi fost vesel, iar nu umbrit de suferinta.
Era 29 august, anului Domnului 2009, de hramul schitului Huta, in muntii Codru-Moma, in Bihor.
Ziua aceea a devenit memorabila nu doar pentru calugarii de acolo sau pentru sutele de credinciosi care au vazut minunea cu ochii lor, ci si pentru mii si mii de alti oameni din toata tara, care au aflat despre ea si care merg, azi, sa se inchine la icoana Maicii Domnului de la Huta.
Lacrimile Maicii Domnului au facut loc de pelerinaj din schitul modest din inima muntilor, aflat la 18 kilometri de cel mai apropiat sat. Pe urmele acestei minuni am pornit si noi catre Huta, in toamna ce abia a trecut. Ajunsi la schit, aveam sa aflam despre alte minuni, cu intelesuri la fel de adanci.
Porumbeii adusi prin rugaciuni
Am pornit de la Beius, prin satul Finis, spre Huta, fara sa banuim ce ne asteapta: un drum pe care nu-l poti face decat "la pas" - rascolit de rotile camioanelor care cara arbori seculari la vale -, dar si frumuseti rare. Sfarsitul de toamna coborase peste pamant un val translucid, care filtra lumina soarelui.
Pe dreapta drumului ne-a insotit pana sus un parau, care cand ne iesea indraznet in cale, cand se ascundea sfios, pe dupa palcuri de copaci golasi. Calea ne era batuta in frunze cu un luciu stins, de cupru vechi.
Drum de toamna spre schit
�
Cand am ajuns, in sfarsit, la schit, cerul devenise sticlos, de-un albastru intens si rece, iar vantul subtire care ne patrundea prin haine amintea de apropierea iernii.
Parintele Eftimie Mitra lucra ceva in curte si ne-a iesit in intampinare, vesel si primitor. Nu se-nghesuie lumea la Huta, si oaspetii sunt bineveniti.
Intai de toate, ne-a aratat, cu modestie, dar si cu bucurie, bisericuta schitului, aflata in restaurare; chiliile atat de reci, ca ai putea pastra vara gheata in ele si nu s-ar topi; paraclisul, nu mai larg ca o camera obisnuita, inchinat Sfintei Maria Magdalena, unde se tin toate slujbele acum; acareturile; cainele voinic si cu privire blajina, pe care parintele se bizuie ca sa nu dea ursul; stolul de porumbei care tulbura aerul cu zbateri de aripi si apoi se aliniaza intr-o formatie perfecta, pe acoperisul pangarului.
Parintele Eftimie s-a rugat cativa ani ca sa se aciueze la schit macar o pereche de porumbei, ca il linisteste mult zborul lor, si iata ca, de un timp, rugaciunea i s-a implinit.
Mai intai a venit o pereche, a ramas peste iarna, in ciuda respiratiei de gheata a muntelui, iar primavara viitoare, iarba manastirii era plina de porumbei. Acum pasarile sunt acasa la manastire, s-au inmultit si iti ciugulesc din palma, de parca n-ar fi salbatice.
Indreptarea judecatii
Cu entuziasmul omului care a reusit, parintele Eftimie ne-a purtat prin toata ograda si prin toate odaile manastirii. Pe buna dreptate, fiindca fara buna incapatanare a sfintiei sale, aici n-ar fi fost azi nimic.
Biserica de la Huta are nevoie de ajutor
�
Stapanite candva de greco-catolici, pamantul si biserica au fost revendicate de acestia, dupa '89. Au urmat lupte grele in justitie, desi parintele Eftimie a scos din arhive documente ce demonstrau ca pamantul fusese luat prin abuz, pe la 1800, de la o familie de tarani ortodocsi.
Instanta n-a admis insa probele, motivand ca ea "face dreptate, si nu istorie". Secatuit de drumuri la tribunale si de nedreptati, si inspirat, poate, de un gand de Sus, parintele Eftimie a lasat atunci balta dosarele si s-a asezat temeinic la rugaciune.
In fiecare zi, dimpreuna cu parintele Visarion, celalalt slujitor de la Huta, si cu oamenii care se intampla sa fie la manastire, scoteau din biserica o alta icoana puternica, a Maicii Domnului cu Pruncul (se numeste "Eu sunt cu voi si nimeni nu poate fi impotriva voastra"), si, mergand in procesiune pe hotarele schitului, rosteau rugaciuni si cantau tropare si pricesne.
Au facut asta timp de 40 de zile si apoi au asteptat sentinta. Surprinzator, chiar si pentru parintele Eftimie, judecatorul a hotarat ca terenul si tot ce este pe el sa ramana Schitului Huta, iar greco-catolicii sa primeasca despagubire, de la stat, o bucata de pamant in alta parte.
De atunci, parintele Eftimie ii multumeste in mod special Maicii Domnului pentru ajutor, scotand in fiecare zi icoana Sa, in procesiune, in jurul schitului.
Prorocirea parintelui Iustin de la Petru Voda
Pr. Eftimie Mitra
�
Da, da, a avut si el o iubita, demult, inainte sa vina la manastire. Era din Oradea, ca si el, si hotarasera sa se cunune. Dar intr-o zi, fara veste, dorul de Hristos l-a lovit ca un fulger (era student pe atunci), si n-a ezitat nici o clipa sa paseasca pe noul drum. Cate lacrimi or fi curs pe obrajii frumoasei fete?
Cate nopti albe s-or fi insirat in viata ei? Dar si mai greu i-a fost mamei lui, care voia "sa-l faca om" cu tot dinadinsul si nu intelegea, in ruptul capului, cum un june aratos, cu studii superioare si bune perspective materiale, poate renunta la viata pentru a se ingropa in credinta, de viu.
Se intampla pe la mijlocul anilor '90. Tanarul Mitra urma Politehnica si nu prea avea legatura cu Biserica.
Clopotul din padure
�
Studentul cu ochi albastri isi gasise vocatia si, odata cu ea, si adevarata iubire. Totul a inceput intr-o zi, cand a acceptat sa o insoteasca pe mama lui la Manastirea "Petru Voda" din Neamt. Nu manat de credinta, nici muiat de rugamintile mamei, ci cu un gand viclean.
Colabora la un ziar local, iar seful acelui jurnal i-a promis multi bani daca va putea dovedi coruptia din Biserica si, mai ales, nevrednicia unor duhovnici mari. "Cand am intrat pe poarta manastirii "Petru Voda", am simtit, deodata, ca mi se umple un mare gol in suflet.
Un gol pe care incercasem sa-l umplu cu fel de fel de lucruri: am facut sport de performanta, am invatat sa cant la diverse instrumente, am scris la ziar, dar degeaba. Acum, golul acela era umplut de o stare de liniste si de o euforie extraordinara" - isi aminteste parintele. A intrat impreuna cu mama sa la parintele Iustin Parvu.
"N-am stat mult. N-aveam ce-i spune, nu voiam sa ma spovedesc, iar mama voia sa-i ceara un sfat personal, asa ca am lasat-o singura". Dupa ce a iesit din chilia batranului preot, acesta a intrebat-o brusc pe femeie: "Nu lasi baiatul asta la manastire?".
Biata mama s-a inrosit toata si s-a foit incurcata, caci ea venise la parintele sa-l intrebe daca e bine ca baiatul sa se insoare, ca de acum e barbat, are 24 de ani, termina facultatea si trebuie sa-si faca un rost. Stia ca parintele Iustin are darul inainte-vederii.
Valea Finisului
�
Mi-am zis: mai, inseamna ca pentru tine la manastire e bine. Ajuns la Oradea, am cautat-o pe prietena mea si i-am spus ca sa-si caute pe altul, ca eu ma calugaresc. Simplu".
Se induioseaza si acum cand isi aminteste cat a plans mama sa pentru a-l indupleca sa ramana in lume. A mers pe la preoti si a cerut ajutor, l-a dus pe la alte manastiri si l-a inchinat la sfinte moaste, dar el nu s-a clintit in hotararea sa.
Nu putea sa plece insa de acasa pana nu-si impaca mama. L-a scos din incurcatura o maica de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea. Tot mama lui il daduse acolo, sa se roage, sa-l lumineze Dumnezeu.
"Mama plangea intr-un colt al bisericii. Era acolo o maica, Spiridona, la care m-am dus, i-am spus ca vreau sa ma calugaresc, dar mama nu ma lasa, si am intrebat-o ce sa fac. Maica a luat-o deoparte pe mama si nu stiu ce-au vorbit, dar dupa ce-am iesit din manastire, mama si-a dat acordul".
Cand l-a vazut parintele Iustin Parvu ca s-a intors, gata de calugarie, l-a primit de parca stia ca va veni. Era noiembrie 1997. Dupa un an, a fost facut rasofor, ca unul care a depasit ispitele de frate si se pregateste sa imbrace chipul ingeresc.
De atunci, sufletul sau n-a mai suferit niciodata de golul care nu se poate umple. Nu e si asta o minune? Poate ca da, dar parintele se fereste sa puna degetul pe minuni.
De mila unei biserici...
"Faptul ca am ajuns la Petru Voda a fost o favoare pe care Dumnezeu mi-a facut-o. Acolo simt ca mi-e casa, acolo vreau sa fiu ingropat. Dar n-am stiut sa pastrez aceasta favoare.
Am venit aici de mila si de dragul bisericii de la Huta. Imi pare rau ca am plecat de la "Petru Voda", dar si bine, ca se folosesc oamenii de aceasta noua manastire - mai ales ca aici, in zona Beiusului, e plin de obiceiuri pagane, si ortodoxia nu se prea traieste cum trebuie", spune parintele.
Pr. Eftimie Mitra la troita inchinata celor care au murit pentru apararea ortodoxiei
�
In anul 2001, a venit la inmormantarea bunicii sale. L-a adus cu masina un oradean, care a insistat sa mearga si pana la Huta, sa-i arate o biserica frumoasa, dar uitata de lume. Nu se mai slujea in ea de ani intregi.
Pe timpul comunismului, veneau aici familii de stabi sa se spovedeasca, sa se cunune sau sa boteze, noaptea, in taina, cu preoti special adusi. Se temeau sa nu se afle la partid, iar biserica de la Huta era buna pentru astfel de fapte, caci e departe de orice sat. Insa, dupa revolutie, biserica n-a mai fost ingrijita de nimeni.
Iarba si arbustii crescusera pana in dreptul ferestrelor. Inauntru nu puteai patrunde din pricina panzei de paianjen. "Mi s-a facut mila de bisericuta asta singura si in ruina si mi-o fost si drag de ea.
Asa ca m-am dus in audienta la preasfintitul Ioan Mihaltan, episcopul de atunci al Oradiei, om tare cuminte si credincios, si i-am cerut binecuvantare sa fac un schit aici. A spus ca se va gandi".
Intors la "Petru Voda", i-a marturisit parintelui Iustin gandul sau. Parintele i-a dat canon sa faca 40 de psaltiri neintrerupte. Cand a terminat-o pe ultima, a fost cautat de un consilier al episcopului Oradiei, care l-a intrebat daca mai vrea sa vina la Huta.
Parintele Iustin l-a calugarit si l-a lasat sa aleaga. A venit aici in vara, si cateva luni a dormit in clopotnita bisericii, apoi intr-un bordei de barne, pe care si l-a incropit alaturi. Abia spre sfarsitul toamnei a terminat de zidit o camera cu soba.
"La inceput, oamenii nu stiau ca e un calugar aici. Dar intr-o zi, a ajuns prin preajma un grup de turisti, iar unul dintre ei a cazut de pe-o stanca. Speriati, tovarasii lui au alergat in stanga si in dreapta dupa ajutor.
Parintele Eftimie la racla cu sfintele moaste de la schitul Huta
�
Dupa intamplarea aceasta tragica, multa lume a aflat ca exista un calugar la Huta si a inceput sa vina si sa-l ajute. Incet, incet, a reparat biserica, i-a pus acoperis nou, fain, a ridicat cateva chilii, o trapeza, un paraclis, un pangar, o casa mica de oaspeti si o troita inchinata martirilor care s-au jertfit pentru apararea ortodoxiei.
I s-au adaugat inca trei vietuitori, si toti impreuna incearca sa mai adauge minunilor intamplate pana acum, inca una: sa faca din Schitul Huta, din Muntii Codru-Moma, o adevarata gradina a Maicii Domnului.
Fotografiile autorului
( Pentru corespondenta si ajutor: Schitul Huta, comuna Finis, judetul Bihor - Pr. Eftimie Mitra.)
Postări
0 comments:
Trimiteți un comentariu