Minuni ale credintei - Cei 7 tineri din Efes

Biserica "Mihai Voda" din Bucuresti

Biserica salvata

* In fiecare an, pe 22 octombrie, se praznuieste la biserica "Mihai Voda" din Bucuresti, hramul Celor sapte tineri din Efes, treziti dupa un somn de 200 de ani *

Asa cum sta in lumina blanda si pastoasa a toamnei, biserica "Mihai Voda" din Bucuresti apare neclintita si dreapta, ca un tron voievodal. E cu neputinta sa nu o admiri. Ascunsa printre cele doua randuri de blocuri de la Podul Izvor, biserica este, prin ea insasi, un adevarat miracol, multi bucuresteni amintindu-si ca, in urma cu treizeci de ani, Ceausescu s-a razgandit in ultima clipa sa o darame si a acceptat ca niste ingineri

piosi sa o decupeze din temelii si sa o poarte pe niste sine imense, pana in spatele noilor cladiri din zona. Nimeni nu poate sti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta bisericii, de ce ideea salvatoare a translarii a aparut atat de tarziu. Se spune doar ca, in preziua demolarii, Ceausescu a avut un vis anume si ca asta l-ar fi facut sa renunte.

Se mai spune ca, tot in preziua demolarii, enoriasii din cartier - de la copiii nou nascuti, pana la batranii grav bolnavi - au postit negru si s-au rugat fara incetare, iar Dumnezeu i-a ascultat, intarind o mai veche credinta a locului, anume - ca de ctitoria lui Mihai Viteazul nu se putea atinge nimeni si nimic.

Cu greu gasesti in tot Bucurestiul o biserica mai aparata si mai bineplacuta lui Dumnezeu ca "Mihai Voda", o biserica ce adaposteste, pe langa minunate icoane cu puteri vindecatoare, o mare si nestiuta comoara de sfintenie: particele de moaste (extrem de rare) ale Celor sapte tineri din Efes, martirizati si ziditi de vii pentru credinta lor, pentru ca, 200 de ani mai tarziu, Dumnezeu sa-i trezeasca din somnul in care ii cufundase, drept marturie si credinta in marele adevar al Invierii.

Ziditi de vii

Povestea celor Sapte martiri din Efes incepe pe vremea Imparatului Deciu (250), care obligase intreaga populatie a Imperiului Bizantin sa se adune in temple, pentru a se inchina idolilor.

Icoana greceasca

Desigur ca multi crestini din acea perioada au cedat sub amenintarea torturilor, iar aceia care nu au vrut sa se supuna au fost excutati fara mila, in adevarate procesiuni ale mortii, organizate in pietele celor mai importante cetati ale imperiului. Vazand toate aceste cruzimi, Maximilian, fiul prefectului din Efes, si alti sase tineri crestini, desi proveneau din familii bogate si, ca militari, erau obligati sa asculte orbeste ordinele primite, au refuzat sa participe la adoratiile pagane poruncite de marele conducator.

Urmariti si prinsi asupra faptului (cu genunchii aplecati in fata icoanei Mantuitorului), cei sapte prieteni ostasi au fost legati in lanturi grele si dusi chiar la judecata Imparatului. Degeaba a insistat Deciu ca tinerii sa se lepede de Hristos. Cu cat amenintarile erau mai mari, cu atat crestea si hotararea lor de a nu se inchina la idoli, pentru ca, intru sfarsit, Maximilian sa ia cuvantul in fata multimii si sa marturiseasca pentru ceilalti sase frati de credinta motivul pentru care nu se inchinau la idoli:

"Noi avem deja un Dumnezeu, a carui slava umple cerul si pamantul. Noi Ii dam in dar jertfa tainica a marturisirii credintei noastre si a neincetatelor noastre rugaciuni!".

Cu greu stapanindu-si furia, dar si impresionat de faptul ca tinerii faceau parte din cele mai importante familii ale imperiului, Deciu le va acorda cateva zile pentru a se razgandi si a se salva astfel de la moarte. Tinerii, insa, au ramas neclintiti.

In ciuda potopului de lacrimi si rugaminti ale parintilor si ale celor mai dragi prieteni, cei sapte tineri s-au sfatuit intre ei si au hotarat sa se retraga departe de lume, intr-o pestera situata in partea de rasarit a orasului, pentru a se pregati in liniste si rugaciune pana sa fie adusi din nou in fata tiranului, lasandu-l doar pe Iamvlih, cel mai tanar dintre ei, sa coboare in oras si sa aduca de acolo ultimele vesti si ceva de-ale gurii.

Cei sapte sfinti - pictura islamica

Nu a trecut mult timp si, revenit in Efes, Imparatul a dorit neintarziat sa auda raspunsul celor sapte crestini, pregatindu-se sa-i vada cu ochii lui cum li se inchina si aduc ofrande idolilor din templul zeitei Isis. Mare ii va fi insa dezamagirea sa afle ca tinerii, in loc sa se bucure de marinimia lui, s-au ascuns in munte si acum refuzau sa coboare de acolo.

Parca nevenindu-i sa creada ca niste tineri renunta atat de usor la viata lor, Deciu a mai facut o ultima incercare si i-a trimis pe parintii celor sapte sa discute si sa-si induplece fiii, dar, vazand incapatanarea lor, s-a infuriat si a inceput sa caute o pedeapsa cat mai cumplita, pe masura indraznelii de a nu i se respecta porunca. Ar fi putut sa-i atarne in carlige, sa le smulga carnea cu fiare inrosite si, dupa cateva zile, sa le taie capetele.

Ar fi putut, deci, sa imagineze alte si alte cazne, dar nimic nu i s-a parut mai potrivit si mai razbunator pentru mandria lui ranita decat sa-i zideasca de vii, blocand cu pietre si caramizi intrarea in pestera, in asa fel incat nimeni sa nu afle despre martirajul lor si, in acest fel, sa-i transforme in eroi.

Nici prin gand nu-i trecea Imparatului ca tocmai Theodor si Barabos, zidarii trimisi sa inchida definitiv intrarea in pestera, erau ei insisi crestini, drept pentru care, implinind cu greu porunca imparateasca, au sapat, totusi, pe sapte placi de plumb, povestea celor sapte mucenici, si le-au ascuns in mare taina intr-o groapa facuta nu departe de locul supliciului.

Icoana ruseasca

In cele cateva ore cat a durat inchiderea intrarii in pestera, tinerii crestini nu s-au pierdut cu firea. Stiau ca vor avea parte de o moarte lenta, plina de chin si neputinta fizica, de ganduri si ispite cumplite, dar la fel de bine stiau ca Dumnezeu nu-i va lasa nici o clipa lipsiti de ajutor si mangaiere. Au stat in genunchi, privind cu lacomie la razele de lumina ce se stingeau pe rand, ca o ultima amintire a ceea ce a fost si ca o vestire a ceea ce ii astepta in viata fara de sfarsit. Au stat cu demnitate.

Au stat tacuti si neclintiti ca niste ostasi ai lui Hristos. Adanc si nemilos ca vesnicia, intunericul a cuprins treptat pestera. Fara a inceta vreo clipa rugaciunea lui Iisus, cei sapte au gustat ultima bucatica de paine, adusa de Iamvlih cu cateva zile in urma, s-au imbratisat frateste, cerandu-si iertare unul altuia, si, cuprinsi brusc de un somn greu, au adormit cu mierea rugaciunii pe buze.
Aveau sa doarma cel mai lung somn pe care il putea trai vreodata un pamantean. Un somn ca boarea unei morti, ca amintirea unei uitari fara sfarsit. Un somn lung, de doua veacuri.

Uimirea imparatului Teodosie cel Tanar si a tuturor efesenilor

Dupa ani si ani, dupa mai multe molime, razboaie si domnii, un pastor oarecare, pe nume Adatiu, hotarandu-se sa-si faca staul pentru mica lui turma chiar in munte, s-a gandit ca cel mai lesne ar fi sa largeasca o grota aflata in preajma. Astfel, a inceput sa indeparteze pietrele si trunchiurile de copaci ce-i stateau in cale, a curatat si a trudit o zi intreaga, pana cand a dat peste un brau de caramizi zidite in pestera, pe care a inceput sa le sparga, una cate una, manat de o curiozitate nefireasca.

Astfel, ciobanul Adatiu va zari la lumina tremuratoare a tortei improvizate trupurile celor sapte tineri si, apropiindu-se cu oarece teama si precautie, se va inspaimanta descoperind ca trupurile acelea sunt vii, se misca si dau a se ridica in picioare. Marturia lui Adatiu si a altor efeseni din timpul acela nu lasa loc nici unei indoieli. Trezirea la viata a Celor sapte tineri din Efes s-a savarsit, cu adevarat, pe vremea lui Teodosie cel Tanar (anul 446 d.Hr.).

Pestera

Sigur ca tinerii, sculati din somnul lor de moarte, n-au banuit nimic din ce se intamplase cu ei vreme de 200 de ani. Ca in fiecare zi, s-au rugat si i-au multumit lui Dumnezeu pentru toate si, venind ora pranzului, l-au trimis pe Iamvlih sa cumpere paine, dar acesta s-a intors speriat si uimit si, in loc sa le dea painea mult asteptata, s-a pornit sa le spuna fratilor lucruri cu totul incredibile: ca la portile caselor si pe cupola bisericilor se afla semnul crucii; ca oamenii si-au schimbat imbracamintea, ca din strazile Efesului nu mai recunosti nimic.

Degeaba il intrebau fratii unde este painea pentru care fusese trimis. Iamvlih repeta intruna ca, atunci cand a intins banii pentru paine, brutarul nu a vrut sa-i ia, aratandu-i efigia de pe moneda si zicand ca acum la Constantinopole domneste un alt imparat, nu Deciu.

Mai mult chiar, crezandu-se ca a descoperit cine stie ce comoara veche, Iamvlih a fost dus la proconsulul cetatii si apoi la marele episcop Stefan, care a inceput sa-l descoasa cu intrebari, pana ce acesta si-a dat seama ca tanarul nu era nici nebun si nici inselator, ci era chiar dovada vie a unei mari minuni facute de Dumnezeu, fapt deplin confirmat si de placutele de plumb gasite la intrarea in pestera.

Cronicile vremii pomenesc despre Iamvlih si aventurile prin care a trecut el, dar cel mai mult se opresc la vizita imparatului Teodosie facuta Celor sapte tineri din munte, cu mare alai de slujitori, si la faptul ca in dreptul pesterii se aduna zi de zi multime de oameni, tulburand linistea tinerilor, pana intr-o zi cand, ascultandu-le rugaciunea, Dumnezeu s-a milostivit inca o data de ei si, cufundandu-i in somn, nu i-a mai trezit niciodata.

Muntele cu pestera

Ce s-a intamplat cu trupurile Celor sapte tineri din Efes nu se stie prea bine, mai ales ca, in urma unui vis tulburator, imparatul Teodosie a renuntat sa-i mai aseze in cele sapte sarcofage de aur pregatite special, preferand sa-i ingroape intr-un loc nestiut de nimeni si apoi sa zideasca, din nou, intrarea in pestera Efesului, care a devenit intre timp loc de pelerinaj.

Putine lacasuri sfinte din lume se pot mandri macar cu o farama din moastele celor sapte mucenici. Biserica "Mihai Voda" e una din ele, dar nu-si face din asta nici un motiv de lauda.

Pastreaza pe mai departe sfintele moaste intr-o raclita de argint si continua sa fie singura biserica din tara care cinsteste pe 22 octombrie, in dragoste si discreta reculegere, ziua Tinerilor din Efes, lasand, fara pic de ostentatie sau mandrie desarta, ca fiecare credincios sa descopere singur minunata poveste a celor Sapte sfinti efeseni si sa ia aminte la pilda lor vie, de incredere in ziua Mantuirii si a Invierii de apoi.
*

Trezirea celor 7 sfinti (manuscris medieval, sec. 14)

Sunt multe lucruri frumoase la "Mihai Voda". Daca intri, ai ce vedea. Icoanele si odoarele sfinte par sa te astepte. Le privesti si iei aminte, citesti micul istoric din pridvor si te minunezi de vechimea constructiei, pentru a te opri apoi in prag, constatand cu un frison de ingrijorare ca, la ora vecerniei, biserica e aproape goala, cum se mai intampla uneori in cartierele nou aparute, cu sedii de banci si apartamente rezidentiale, cu oameni elegant imbracati, fara timp si fara liniste sufleteasca; oameni grabiti si atenti mai mult la soneria telefonului celular decat la chemarea clopotului de slujire, de sub fereastra casei lor.

Pusa discret intr-un colt, raclita Celor sapte tineri din Efes nu se grabeste nicaieri. Icoana fara egal a rabdarii lui Dumnezeu, mica racla ii asteapta pe toti - credinciosi si mai putin credinciosi. Ii asteapta pana in ultimul ceas, pana in ultima clipa. Pentru Hristos, nimic nu e prea tarziu - cu atat mai mult pocainta si intoarcerea omului la faptele cele bune.

• Sorin Preda