Un sfant roman se intoarce acasa: Ieremia Valahul

sursa formula as

Racla din catedrala de la Onesti

In 1574, un taran moldovean pleca pe jos in Italia, condus de un inger. In anul 2008, moastele Fericitului Ieremia Valahul, singurul roman sanctificat vreodata de Biserica Catolica, s-au intors acasa, printre ai sai. Sfantul continua sa faca miracole si pe pamant romanesc

Statuia cu moaste

O racla de cristal, inaltata pe un podium de marmura. Lunga, transparenta, ca sicriele printeselor din povesti. Inauntru se afla o statuie. Statuia unui calugar capucin, cu o palma pusa pe inima si capul putin intors spre usa bisericii, de parca ar dori sa-i vada pe toti cei care intra. De departe, pare un om odihnindu-se. Intins pe o perna si asternuturi albe, imbracat in straiele lui simple, maronii, de monah "cersetor". Apoi afli ca in interiorul acestei statui se afla moastele unui sfant - Fericitul Ieremia Valahul, primul roman ridicat oficial la cinstea altarelor, slavit de intreaga lume crestina. N-a trecut nici un an de cand se afla aici, in cripta de la Onesti. Secole la rand a stat in Italia, tara spre care a plecat pe jos, dintr-un satuc al Moldovei, descult, calauzit de un inger, in primavara anului 1574. Acum osemintele sale se afla acasa. Nu e doar asa, o legenda. Ele au fost reexaminate atent, os cu os, de o comisie de experti (medici, chimisti, arheologi), asezate in niste cutii speciale, sigilate de mana marelui Cardinal de Napoli, apoi transportate de capucinii italieni in Romania, printre fratii lui de acasa, care il asteptau de aproape o jumatate de mileniu pe cel ce murise in "faima de sfintenie", declarat inca din timpul vietii "parinte sfant" si mare facator de minuni. "E o statuie vie", imi spune Cosa Paula, o femeie cu ochi albastri si chip de nemtoaica, mereu razator, care face benevol curatenie in cripta Fericitului Ieremia, impreuna cu alte credincioase franciscane. "Doar din 31 mai anul trecut a fost adus aici si deja a inceput sa faca minuni. Noi l-am avut mereu viu in inima pe acest sfant. Stiam ca este acolo, in Italia. Stiam multe despre viata lui, inchinata celor saraci si bolnavi. Eu, una, ma rog la Fericitul Ieremia inca de cand eram mica. Si niciodata nu m-am gandit ca voi ajunge sa il vad. Iar acum, ca pot sa ma inchin chiar aici, in fata osemintelor lui... Ieremia era vazator cu duhul, si-a prevazut cu precizie propria moarte. Stiti ce i-a spus, pe drum, cu sapte zile inainte de-a muri, unei principese care voia sa vina sa-l vada la manastirea din Napoli? I-a zis asa: "Nu ma vei mai gasi atunci. Pentru ca eu o sa ma duc sa-mi gasesc prietenii mei romani. Ma duc sa ma odihnesc in patria mea!""

Castitate si saracie

"Cripta" Fericitului Ieremia e larga cat o biserica, desi se afla la demisolul unei catedrale uriase, inca in constructie. O incinta moderna, dar foarte simpla, fara arcade, bolti sau ornamente. Nici o icoana, nici o sculptura. Ziduri albe si galbene, in unghiuri drepte. Masa altarului. Si sfantul. Eu, aflat pentru prima data intr-o manastire capucina - "convent", cum ii spun ei - sed pe una dintre bancile lungi, din scandura groasa, proaspat geluita, intre calugari imbracati intocmai ca sfantul din racla. Straie din panza aspra, maro, de culoarea pamantului, dupa regula Sfantului Francisc de Assisi.

Ieremia Valahul

Capucinii sunt o ramura a ordinului franciscan, poate cea mai severa dintre toate, o reforma de la 1525 indemnand la umilinta si saracie depline. Unii calugari inca mai urmeaza vechea regula, hranindu-se doar cu boabe fierte de cereale si rugandu-se neincetat, cu intreruperi de doar cateva ore pe noapte, asemeni sfantului Ieremia. Oameni hotarati in "a nu avea nimic". Din gurile lor aveam sa aud adesea vestitele cuvinte ale Valahului: "Saracia este o comoara... Putem ajunge la Hristos doar renuntand la noi insine si la tot ce avem mai de pret in noi...".
La infatisare, capucinii sunt altfel decat monahii nostri ortodocsi. Fara plete, foarte multi cu ochelari, mai "scolarosi" parca. Le privesc din spate cefele tepoase, tunse marunt, aplecate in rugaciune, glugile lungi, ascutite si grele, coborandu-le pe umeri in falduri rotunjite. Rasa lor e simpla, dintr-o bucata. Larga pana la talpi, ca o matahaloasa carcera de postav pamantiu. Iar la mijloc, toti sunt legati cu "cingolul" capucin, o funie alba, lasata pe soldul drept, intr-o prelungire cu trei noduri zdravene, imposibil de desfacut - cele trei "voturi" ale monahului, de care el s-a legat pentru tot restul vietii: castitate, ascultare si saracie.
E duminica, e slujba, iar in spatele palcului de calugari sunt vreo trei sute de oameni. Aflu ca la alte Liturghii vin si mai multi. Mereu, intreaga "cripta" e plina. Moldoveni simpli, ingenuncheati in sir, pe stinghiile lungi de lemn ale bancilor, intr-o tacere desavarsita. Nimeni nu susoteste, nu ofteaza, oamenii nici macar nu-si intorc capul spre "vecinul" de banca. Toti sunt incremeniti, cu privirea inainte. "La moment", incep sa cante si sa spuna rugaciunile, exact in aceeasi clipa, nici o secunda in plus, toti deodata, rupand tacerea intr-un murmur urias, omenesc. Apoi, apar preotii pasind spre altar, prin mijlocul multimii. Unul dupa altul, intr-o liniste monumentala, din care nu razbate nici o respiratie. Imbracati in rase complet albe, doar cu acele "stole" violete - culoarea doliului si a penitentei -, niste patrafire lungi si inguste, ce se poarta peste umeri, numai in perioada de penitenta a Marelui Post. Si, deodata, chiar cand coloana de preoti ajunge in dreptul raclei Fericitului Ieremia, toata biserica incepe sa cante. Din sute de piepturi, acelasi cant. Hotarat, maret, insufletit de-o putere care aproape te inspaimanta. Cantari tulburatoare, total diferite de cele pe care le ascultasem prin alte biserici catolice. Desi insotite tot de orga, au o solemnitate tanguita, mai melodioasa cumva, asemeni unor pricesne.

Calugarii capucini se roaga

Poate si din cauza Postului Pastelui, de care se vorbeste mereu in Liturghie. Cert e ca oamenii le stiu, masura cu masura, te si miri cat de precis au apucat sa le-nvete cu totii, dat fiind faptul ca prima manastire capucina a fost infiintata la noi de doar cativa ani. Voi afla ca, asemeni lor, sunt deja foarte multi, in toata tara. Ca-n ultima vreme s-au ridicat catedrale, biserici, spitale, ferme, scoli, gradinite - toate inchinate intoarcerii acasa a Fericitului Ieremia.
Din inaltimea altarului, superiorul manastirii, parintele Augustin Dogaru, ridica Euharistia deasupra capului, cu amandoua mainile. Lumina portocalie ce patrunde prin ferestrele din spatele sau preschimba acea painita rotunda si foarte subtire intr-un mic soare. Un soare de paine, tinut in degete de preot. Trupul lui Hristos. Si toti cei din biserica ne spunem unii altora: Pace. Dau mana cu toti oamenii din jur, ating palme de calugari, de batrani, de femei sarmane. Apoi ne soptim din nou, din inima, un singur cuvant: "Pace". Mult dupa sfarsitul slujbei, in jurul raclei de sticla inca mai ramasesera oameni. Incremeniti in genunchi, zeci de minute, pe treptele de marmura alba.

Mereu s-a simtit roman

Sunt acum intr-una din incaperile Seminarului manastiresc, impreuna cu doi calugari. Unul batran, italian. Celalalt roman, foarte tanar. Parintele Ubaldo Oliviero din Napoli si parintele Eugen Giurgica de la Onesti. Desi atat de diferiti, cei doi au facut istorie impreuna. Au fost partasi la o calatorie incredibila, au intalnit multimi de oameni in extaz, au vazut miracole cu ochii lor. Parintele Ubaldo a insotit moastele Fericitului Ieremia, din Italia pana la granita de la Timisoara. Parintele Giurgica a condus mai departe calatoria, prin toate orasele mari ale Romaniei, avand ca tinta finala Onestiul. Abia ascultandu-i pe ei intelegi cu adevarat ce insemnatate simbolica, politica si religioasa a avut intoarcerea sfantului valah in patria lui. Romanii nu il cunosc inca prea bine.

Catedrala din Onesti

Dar el este, cu siguranta, la fel de important ca sfanta Paraschiva, sfantul Nicodim, Dimitrie Basarabov sau alti mari valahi ai lumii ortodoxe. O comoara inestimabila, la care superiorii din Napoli au fost nevoiti sa renunte cu amaraciune, dar fara a mai putea comenta. Asta, pentru ca in toata viata lui de monah, in toate manastirile italiene prin care a trecut, Fericitul n-a contenit sa le vorbeasca tuturor despre dorul de tara, despre parintii lui tarani, pe care ii parasise ca sa se aventureze pe jos, mii de kilometri, spre un loc strain, inca de la varsta de 18 ani. Niciodata nu s-a considerat altcineva decat umilul Ion Stoica, fiu de tarani dintr-un sat aflat undeva, in "Valahia Mica"...
Procesele de canonizare ale lui Ieremia au inceput imediat dupa moartea Fericitului, la 20 septembrie 1625. Cand e vorba de astfel de biografii, Roma e mult mai riguroasa decat Biserica ortodoxa. Se purcede la o examinare incredibil de severa a intregii vieti. Nu se accepta interpretari personale ale calugarilor contemporani cu sfantul, intamplari transmise prin viu grai, legende ori miracole care, desi confirmate candva de-o multime de martori oculari, nu au fost autorizate de marile instante preotesti prin documente oficiale. Or, despre Fericitul Ieremia s-au pastrat chiar actele originale, de la 1625 pana in 1687. Prima biografie a fost scrisa chiar de duhovnicul sau, parintele superior Francesco Severini de Napoli. Izvoare de prima mana. Plus o sumedenie de alte studii si biografii realizate de cercetatori care au scotocit prin arhivele Statului italian, ale marilor manastiri catolice ori in Arhivele secrete ale Vaticanului. Si toti acesti martori din trecut, in unanimitate, spun acelasi lucru: "Pana in ultima clipa a vietii, Ieremia s-a simtit roman". Le dadea monahilor doar pilde si invataturi preluate din casa parinteasca, de la mama sa, Margareta, pe care o socotea o sfanta. Cum poti sa nu-i recunosti originile, sa nu inapoiezi aceste moaste celor carora li se cuvin? Papa insusi spusese candva ca in ochii nevinovati ai fratelui Ieremia se oglindeau nesfarsitele plaiuri ale patriei sale pamantesti, la care el se gandea mereu, cu filiala afectiune...". Iar la sanctificarea lui deplina, pe 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea a adaugat, vorbindu-le zecilor de mii de crestini adunati in Piata Sfantul Petru a Vaticanului: "Adresandu-ma voua, romanilor, in limba voastra, ma bucur ca ati cerut sa fie asezata in candelabru aceasta faclie aprinsa. In istoria voastra bimilenara, atat de bogata, cu atatea valori de credinta, Ieremia Valahul este primul roman ridicat oficial la gloria altarelor. Venind din Romania in Italia, el a unit prin trairea sa Orientul cu Occidentul, trasand o punte simbolica de legatura intre Bisericile crestine".

Pe jos, spre Italia

Parintele Ubaldo vine chiar de la manastirea unde a fost inmormantat Fericitul. Are 73 de ani si marturiseste ca toata viata lui s-a straduit sa se comporte asemeni Valahului, firesc, sincer si mereu vesel, un om liber de orice stres sau apasare lumeasca, folosind doar cuvinte simple, directe, fara dublu inteles.

Viziunea Maicii Domnului

Ii stie povestea pe dinafara, incepand din copilaria vegheata de cei doi parintii-tarani, Stoica Costis si Margareta Barbat, in gospodaria lor din satucul pitit intre inaltele coline moldave, in casa de chirpici, cu trei odai mari si curate, inconjurati de cei sapte copii, dintre care Ion a fost primul nascut. Cu siguranta ca ar fi ajuns calugar bizantin, daca acesti parinti n-ar fi fost printre putinii credinciosi catolici ai tinutului. Ei, doi tarani simpli, i-au insuflat tot harul credintei. Biografii timpului scriu: "Mama Margareta era o inteleapta, maestra in a expune adevarurile de credinta, cu maxima simplitate, claritate si precizie". Mai intai i-a descris copilului, cu imagini si detalii, cum isi inchipuie ea Iadul. Ascultand-o, Ion s-a hotarat ca nu vrea sa ajunga acolo. Niciodata, cu orice pret. Asa e cunoscut si azi, in tot catolicismul: "Ieremia, omul care nu voia sa mearga in Iad". In timp ce munceau la camp, tatal sau a vazut in cer un stol de pasari ce se ridica din ce in ce mai sus, pe deasupra dealurilor si ogoarelor. "Vezi tu", i-a spus baiatului, "pasarile astea sunt asemeni calugarilor care, liberi de orice piedica, intocmai in acelasi fel, zboara si ei spre paradis...". Alta data, vorbind despre rautatea oamenilor si despre nedreptati, mama Margareta i-a spus iarasi niste cuvinte care i s-au dus direct in suflet: "Copile, dincolo de acesti munti, spre miazazi, exista o tara unde calugarii sunt sfinti si unde traieste Papa, care este Vicarul lui Dumnezeu pe pamant". Aceste vorbe si intamplari marunte au fost pentru Ieremia pilde fundamentale de viata. Repere sacre. De aceea, intr-o zi le-a spus parintilor: "Vreau sa plec in Italia, sa ma fac calugar; astfel nu voi merge in Iad".
Costis si Margareta s-au impotrivit ferm acestei plecari. Ii spuneau copilului lor ca poti fi bun crestin si te poti mantui oriunde, mai ales intr-o tara atat de evlavioasa ca Valahia. Ca ar putea eventual sa intre intr-o manastire ortodoxa. Asa ar fi facut, daca mai apoi nu l-ar fi intalnit la iarmaroc pe acel batranel cersetor, cu fata de inger. Era un strain, venit din alte taramuri, nimeni nu-l mai vazuse vreodata pe-aici. Si totusi, chiar cand l-a vazut, batranul l-a chemat pe nume: "Ion Stoica!" Stia totul despre viata sa, despre discutiile lui intime cu parintii. I-a mai zis apoi, cu glas ca de prooroc: "Tu vei merge dincolo de munti, intr-o tara care se cheama Italia. Vei face un drum atat de lung, cum nici unul dintre ai tai n-a mai facut. Va trebui sa suferi mult, dar nu te teme. La sfarsitul calatoriei, vei intra in slujba unui mare Domn, care te va rasplati din belsug!".

Parintele Ubaldo

Acesta a fost semnul, chemarea, revelatia. Intr-o dimineata, inainte de revarsarea zorilor, a iesit pe furis din casa parintilor, cu multe lacrimi in ochi. Isi parasea tara, familia, tot ce avea mai drag. Era un baietan descult, analfabet, nu stia nici macar drumul, dar nu se gandea la asta. Cercetatorii spun ca a fost condus de o anume intuitie, o "lumina a providentei", care ii arata mereu pe unde s-o apuce. Ei au refacut intocmai traseul viitorului Ieremia. Au scris mult despre suferintele sale din aceasta calatorie. Au realizat harti precise, cu fiecare destinatie: pe valea Trotusului, spre Brasov, Sibiu, Alba Iulia, apoi prin campia Banatului pana la Belgrad si-n cele din urma la Ragusa (actualul Dubrovnic). Acolo a reusit sa se urce pe o corabie negustoreasca, cu care a trecut Marea Adriatica, pana la Bari. Dezgustat de viata destrabalata a localnicilor, de lipsa lor de credinta, de incaierarile, urletele si chefurile lor nesfarsite, Ion a hotarat sa se intoarca acasa. "Decat aici", marturisea dezamagit, "mantuirea e mult mai sigura in satucul meu linistit". Si s-ar fi intors, daca nu l-ar fi vazut in port pe acelasi batranel cersetor, cu barba alba si chip ca de inger. Acesta i-a povestit despre alte locuri italiene pline de sfintenie. Iar vorbele sale l-au facut pe tanarul Ion sa-si schimbe gandurile. A mers mai departe, traversand toata peninsula, pana la Napoli, unde a ajuns la portile unei manastiri capucine, chiar in ziua Invierii Domnului. Era anul 1578 si se facuse din nou primavara.

Sfantul din masina argintie

Parintele Ubaldo te molipseste cu voiosia lui. Cand povesteste despre Ieremia, se inflacareaza brusc, incepe a vorbi precipitat, intr-o italiana moldoveneasca, dand din maini si razand ca un copil. "Ooo, cat s-o impotrivit italienii sa ne deie inapoi aceste moaste!". Sa "ni" le dea, adica "noua", iar batranul calugar stie bine ce afirma: de acum, el se simte "pe de-a-ntregul roman", ca si sfantul care il ocroteste de-o viata. Ii spune "dragutu", "saracutu", "puisoru", adica intocmai aceleasi vorbe pe care le folosea altadata Fericitul. Ti-e greu sa crezi ca acest om maruntel, ochelarist, cu barbuta alba, atat de simplu dupa grai si gesturi, face parte de-acum din istoria Bisericii romane. E primul capucin oficial venit in tara noastra, din 1992. Catedrala si uriasul complex manastiresc din jur el le-a inceput.

Multimi de oameni asteptandu-l pe sfant

El a militat arzator pe langa Ministrul General al Ordinului de la Roma, pentru intoarcerea sfantului in locul unde s-a nascut. Ba mai mult, a insistat ca drumul de intoarcere sa fie facut "pe pamant", respectandu-se intocmai traseul pe care l-a parcurs odinioara Ion Stoica, venind descult spre Italia. Inlacrimati, fratii italieni au asezat racla de sticla in spatele unei dubite argintii, cu geamuri intunecate. Doar doi calugari au plecat spre Romania: Ubaldo si un frate mai tanar, care conducea masina. Era 17 aprilie, 2008. Plecau la un drum lung, care avea sa dureze aproape o luna de zile. Au trecut mai intai pe la Sfantul Efrem cel Vechi, manastirea la portile careia a batut pentru prima data "saracutul" taran moldovean, zicand singurele cuvinte latinesti pe care le invatase: "Vreau sa devin calugar, ca sa imi mantuiesc sufletul". Apoi la Pozzuoli. Pe la Sessa Aurunca, acolo unde Ion a imbracat haina capucina, primind numele etern de Ieremia. Peste tot s-au tinut slujbe mari, la sfarsitul carora fratii napolitani si-au luat ramas bun cu lacrimi de la protectorul lor sfant.
Masina argintie a trecut apoi si pe la Sfantul Efrem cel Nou, altadata manastire cu spital mare, transformata astazi in inchisoare pentru bolnavi psihic. Zidurile, cladirile, biserica ramasesera neschimbate din vremea-n care acolo inca slujea Ieremia. Acolo s-a nevoit sfantul ultimii 40 de ani din viata, nefiind altceva decat infirmier. Era conventul unde se aduceau bolnavii cei mai grav din toate manastirile Italiei. Debili, alienati mintal, paralizati, oameni mancati de podagra sau lepra, cancerosi acoperiti cu rani deschise, urat mirositoare, care deveneau violenti si urlau de durere necontenit. Tanarul capucin a reusit sa se identifice cu suferintele lor, pana la sacrificiu total. E greu de descris dragostea sa fata de bolnavi. Biografii au facut-o in carti intregi. Se punea zi si noapte la dispozitia lor, facand muncile cele mai respingatoare si obositoare. Le daruia tot ce avea mai bun, propria mancare, chiar si patul sau. Niciodata nu a avut o chilie a lui. Prefera sa atipeasca ici-cand pe sub o scara din manastire ori la capataiul vreunui ciumat, dupa ce-i bandaja cu tandrete ranile infectate. Fratii ingrijiti de el, unii din ei mari prelati, i-au adus laude incredibile. "Am simtit personal o dragoste pe care nu stiu daca as fi avut-o de la mama mea..." "Imi alunga durerile doar cand imi atingea trupul cu mainile..." "Nu inteleg cum de nu se molipsea stand necontenit langa bolnavii cei izolati. Parea a nu fi fost cladit din carne si oase. Era ca un inger!" Niciodata in acesti ani de chin si nesomn, fratele Ieremia nu a dat nici cel mai mic semn de iritare, nerabdare sau istoveala. "Facea totul cu mare placere si bucurie, spunand cuvinte afectuoase, asa cum obisnuiesc sa faca mamele cu "puiutii" lor..." "O, ce fata vesela avea, care te mangaie! Intr-adevar, o fata de sfant!"

Mare vindecator

De la o vreme, fratele Ieremia incepuse sa insanatoseasca si oameni din afara manastirii, doar cu un semn al crucii. Tamaduia astfel chiar cazuri extreme, la limita mortii. Faima lui de taumaturg miraculos a crescut in intreg orasul Neapole, ce avea pe atunci peste 200.000 de locuitori. Pe Presedintele Camerei Regale l-a tamaduit de cumplitele eczeme ale leprei, doar frecandu-i pielea cu mantaua si cingolul sau. Vindeca grave boli mintale, prevedea cu precizie ziua vindecarilor, ajuta mamele in pericol sa-si piarda pruncii, vindeca tumori pe care chiar si ilustrii chirurgi ai nobililor le declarau incurabile. Asemenea fapte s-au petrecut cu sutele, inregistrate in manuscrise cu numele exacte ale celor vindecati, cu ziua si anul in care au avut loc vindecarile, natura bolii si deseori numele medicilor care i-au ingrijit. Il cautau mii de oameni din tot orasul, dar si de departe. Veneau la vorbitorul manastirii, toti cu aceleasi cuvinte: "Vrem sa il vedem pe parintele Sfant!". Cand il vedeau pe strada, multimi de credinciosi se repezeau spre el sa-i sarute mainile si rasa peticita. Duci si printese il rugau sa intre si prin casele lor. El ii privea pe toti cu aceeasi dragoste, fara nici o deosebire, ramanand fidel idealului sau de simplitate deplina, pana la moarte. "Programul" sau era compus din urmatoarele puncte: "sa nu se gandeasca niciodata la el insusi, sa faca bine altora si sa fie prompt in a-si jertfi viata pentru viata altora". Asa a si murit: datorita unui act de caritate, in iarna geroasa a anului 1625. Chemat cu disperare de un mare demnitar al Regatului, grav bolnav, batranul parinte Ieremia a mers aproape 15 kilometri pe jos, prin zapezi si vanturi crancene, pana la castelul acestuia. L-a vindecat pe acel nobil, dar s-a imbolnavit el insusi. A murit cu acelasi zambet pe buze, incrucisandu-si mainile pe piept, ca si cum ar fi strans in brate un copil. Ultimele sale cuvinte au fost: "Mergem sa ne intalnim cu schiopii si deselatii nostri...".

Ultima frontiera

Dubita argintie cu moastele Sfantului Ieremia a trecut si pe la Bari, primul oras italian in care pusese piciorul. Multimi de oameni l-au asteptat in genunchi, de parca ar fi vrut sa isi ceara iertare.

Apoi a trecut Adriatica, pe un vas, pana la Dubrovnic. La granita croata a avut loc un incident. Vamesii s-au uitat indelung pe documente, apoi le-au facut semn sa traga pe dreapta. Au disparut o vreme. Din cladirea frontierei au inceput sa vina altii. Soferul s-a speriat, credea ca ceva nu-i in regula. Vamesii nici macar nu au deschis usile din spate ale masinii. Toti acei ofiteri si-au dat jos chipiurile de pe cap si au ingenuncheat imprejurul ei, cu ochii inchisi, in tacere. Calugarii au plecat apoi mai departe. Spre Nadlac, primul pamant romanesc. Treceau prin orase si sate necunoscute, o dubita simpla, anonima, aflata pe drum, la fel ca celelalte masini. Parintele Ubaldo se uita mereu in spate, prin gemuletul interior, si zambea. Nu-i era teama, nu-i spunea soferului sa conduca mai prudent. Caci, zice el: "Simteam mereu o putere care ne ocroteste. Tot drumul nostru - o luna intreaga - a fost doar insorit, fara nici un picur de ploaie. Ce ti se poate intampla rau, cand ai ganduri senine, cand nu vrei nimic, decat sa duci un Sfant acasa, in tara lui?...".


* Minunile savarsite de sfantul valah pe meleagurile natale *

Viziunea Maicii Domnului

Fratele Eugen l-a asteptat pe Fericitul Ieremia la granita romaneasca. De acum inainte el preia povestea despre drumul Valahului catre casa.

Fratele Eugen

El a condus aceasta calatorie, el a predicat in toate bisericile romanesti, el a organizat totul. La 28 de ani, Eugen Giurgica este deja preot superior. Un tanar frumos, carismatic, cu dintii foarte albi si pielea fetei rumena, care ma prinde de umeri si-mi zice "frate", si ca se bucura c-am venit sa scriu un reportaj despre sfantul acesta, din pacate mult prea putin cunoscut in Romania. Constat ca a avut o viata izbitor de asemanatoare cu cea a Fericitului. Tot fiu de tarani catolici, dintr-un satuc moldovenesc, tot sapte frati. Tot o familie saraca, aceeasi mama care i-a insuflat bucuria credintei, aceleasi lacrimi cu care a parasit casa parinteasca, la 14 ani, plecand pe jos spre capucinii de la Onesti, caci n-a vrut sa ia nimic cu sine, nici un ban. N-a cunoscut placerile trupesti niciodata. Dupa anii de noviciat, a fost trimis in Italia. Unde?... Bineinteles ca la Napoli, la manastirea cu mormantul Fericitului Ieremia. Iar dupa multi ani de studii superioare, s-a intors acasa, cu nadejdea vie ca Fericitul va veni si el candva inapoi, alaturi de dansul. Tocmai de aceea, atunci cand a deschis usile dubitei, la Nadlac, tanarul Eugen s-a aruncat pe racla de sticla, imbratisand-o, mangaind-o, incercand sa o cuprinda pe toata cu bratele, iar lacrimile au inceput sa-i curga pe obraji "ca in copilarie", fara sa le poata opri. "Stiti la ce m-am gandit eu atunci, cand sarutam racla? Ma gandeam ca tin in brate pe singurul Fericit care "a vorbit" cu Maica Domnului, care a vazut-o!, cu deplina claritate, in carne si oase, si chiar i-a vorbit. "Stapana mea, tu esti Regina noastra si nu porti coroana?". "Coroana mea este acest Fiu al meu..."". Acest dialog, intre Ieremia si Sfanta Fecioara care il strangea la piept pe copilul Iisus, s-a petrecut in realitate, intr-o noapte de rugaciune din anul 1608. Ieremia n-ar fi dezvaluit nimanui miraculoasa aparitie, daca duhovnicul si primul sau biograf nu ar fi remarcat ca ea a lasat urme vizibile pe chipul sau. "Era total alt om. Avea alta fata. Complet transfigurat", marturiseste acesta. Si i-a poruncit s-o povesteasca in spovedanie. A fost primul semn precis de sfintenie a fratelui valah. O viziune celebra, care a zguduit intreaga crestinatate. O printesa l-a implorat pe Ieremia sa o descrie amanuntit unui pictor napolitan, care a realizat un tablou multiplicat atunci in sute de copii, o icoana care apoi a ramas in istorie. E intocmai iconita pe care o tine in palma tanarul calugar roman, in timp ce vorbeste. O vazusem si in manastirea de la Onesti, chiar mare, de vreo 10 metri, intinsa pe zidul colosal al noii catedrale. "Fecioara fara coroana, cu Pruncul in brate, deasupra capului Fericitului Ieremia".

Multimi ingenuncheate

Iar masina a pornit prin tara. Tanarul frate il avea alaturi pe parintele Ubaldo, care privea pe geam visator, surazand, trecerea molcoma a pamanturilor romanesti. Spre deosebire de el, Eugen a trait altfel acest drum.

Sfantul viu

"Pentru mine, un biet tanar, a fost o onoare mult prea mare sa fiu atatea zile incontinuu cu un asemenea sfant. Mult prea coplesitoare. Am vazut in acest drum sute si sute de mii de oameni ingenuncheati, cu lacrimi in ochi. O devotiune cum nu puteam banui. Ieremia e numit azi patronul saracilor si bolnavilor, dar si "ocrotitorul emigrantilor", al romanilor care sufera prin tari straine, departe de familiile lor. Ne opream intr-un loc, stateam acolo o zi, doua sau trei. Apoi plecam mai departe. Alte slujbe, alte catedrale pline. Conduceam masina aceea pe sosea si, deodata, asa, imi dadeam brusc seama pe cine "transport" eu de fapt, unde ne aflam, vedeam in realitatea lor toate evenimentele prin care treceam si numai gandul asta ma cutremura. Am trait acele zile intr-o dimensiune beatifica, nu cred ca gresesc afirmand asta. A fost, fara indoiala, suprema experienta religioasa a vietii mele."
Au mers "pe urmele" Valahului, peste tot. Prin Ardeal, urcand pe valea Trotusului spre Moldova. In cele din urma s-au oprit la Onesti, pentru totdeauna. Parintele Eugen, mereu langa racla, a luat parte la niste "evenimente" iesite din comun. De pilda, la Sibiu, cateva femei care au ramas ingenuncheate 4-5 ore "pe ceas" in fata Fericitului. "Impietrite, ca niste statui. Nu le dureau genunchii, nu simteau nimic. Si se vedea pe fata lor ca sunt parca in alta lume, desprinse total de ce e in jur. Una dintre acele femei a venit si a doua zi - tot asa a stat. Neclintita. Mi-a marturisit ca avusese mari probleme psihice - o stare depresiva foarte grava - ca venise acolo in pragul sinuciderii. Dar ca dupa cele doua zile de meditatie, a simtit concret, direct, ajutorul Fericitului, care ii "raspundea" la rugaciuni. "De acum, eu stiu clar ca sunt vindecata", mi-a spus la sfarsit." Astfel de cazuri a remarcat parintele Eugen la inceput: oameni cu mari dureri sufletesti.

Catedrala capucina din Onesti

Foarte multi. Depresii, certuri in familie, deznadejdi, traume pe care nici psihiatrii nu le-au putut rezolva dupa ani de tratament. Si - foarte surprinzator - indivizi care il stiau bine pe acest sfant si se rugau la el de mult timp, in casele lor. "Parca ar fi fost vorba de un prieten vechi si iubit, pe care l-ai asteptat de o viata, l-ai asteptat atat de mult, incat nici nu mai indraznesti sa mai speri ca s-ar putea intoarce vreodata la tine. Iar atunci cand apare... totul se vindeca!" Parintele Ubaldo asculta atent, cu ochii larg deschisi si o ureche aplecata spre gura fratelui tanar, incuviintand mereu din cap: da, pentru el, cel mai emotionant moment a fost cel al ajungerii la Cluj. Acolo nu i-a asteptat absolut nimeni. Doar o masina de politie, la intrarea in oras. Si vreo trei preoti tineri, timizi, greco-catolici, in fata catedralei. In rest, pe tot acel platou urias din mijlocul Clujului, tipenie de om. "Tut era pustiu. Tut, tut. Ooo, ooo, ooo.... Ma, che ne fasem acuma? Per che am vinit noi aicisa atata drum? Dara nu ne intampineaza nimenea?..." Batranul calugar italian povesteste cu palma pe inima. Deschizand usa bisericii, a vazut aproape o mie de oameni in genunchi. Nici un fosnet. Nimeni in picioare. "Silentium absolut...". O catedrala arhiplina, pana la refuz, ingenucheata la picioarele celor doi calugari, asteptandu-l in tacere pe Fericitul Ieremia.

Vindecarile din Moldova

Parintele Ubaldo a observat ceva: "In Transilvania era o lume mai ordonata". Ardelenii se puneau la coada, in coloane drepte, asteptand sa le vina randul pentru a se inchina. Pelerinajul n-a incetat o clipa, nici la orele tarzii ale noptii. In Moldova insa... s-au napustit puhoaie de oameni. A fost nevoie de politie, dar nici aceasta uneori n-a putut face fata. Fratele Eugen isi aminteste. Oameni disperati, dorind sa atinga macar o singura data racla de sticla. Insa abia aici au inceput sa apara primele minuni adevarate, de vindecari fizice.

In catedrala din Bacau

* Bacau. Un copil aproape orb si-a recapatat vederea.
* Piatra Neamt. O femeie din Barticesti s-a rugat pentru fetita ei care era in coma la spitalul din oras, dupa o complicata operatie pe creier. Cand s-a dus seara la capataiul ei, copila isi revenise spectaculos.
* Iasi. Credinciosii povesteau despre o batrana care a reusit sa atinga o singura data racla cu broboada nepoatei sale surdo-mute. Apoi s-a dus acasa, a pus-o pe capul copilei si a inceput sa se roage la Fericitul. Dupa cateva secunde, fetita imbrobodita a vorbit. "Da ci spui acolo, bunica?", au fost primele ei cuvinte.
Dar cel mai mult l-a impresionat pe fratele Eugen devotiunea oamenilor de la sate. Tarani imbracati popular, cu steagul tricolor, fara ca treaba asta sa fi fost "organizata festiv", cum se obisnuieste. Ramaneau casele pustii, in toate satele din jurul locului unde se oprea Fericitul. La Tomesti, la Gheraiesti, Valea Mica, dar mai ales la Barticesti, tanarul calugar era sa fie strivit de valurile de credinciosi. Daca nu ar fi intervenit politia, probabil ca racla si statuia cu moastele ar fi fost sfaramate. Un entuziasm atingand paroxismul. Moldovenii, asa cum ii stim. Nebuni intru Hristos pana la moarte.

Supremul miracol

Privind aceste puhoaie de crestini, fratele Eugen se minuna. "Pentru ca au fost imagini teribil de asemanatoare cu cele de la moartea Fericitului. Incredibil, ce coincidenta! La fel s-a intamplat si atunci, in anul 1625, cand mii de napolitani au invadat conventul Sfantul Efrem cel Nou, zdrobind portile manastirii si navalind inauntru..." Intr-adevar, un fenomen rar intalnit in istoria catolicismului. Casele si palatele Neapolelui ramasesera pustii. Pe toate strazile uriasei metropole rasuna acelasi strigat indurerat: "A murit Sfantul!...". Plutoanele de halebardieri chemate in ajutor nu mai puteau stapani multimea dezlantuita. Mii si mii de oameni au asaltat manastirea, timp de cinci zile. Ii sarutau sfantului trupul, ii taiau pe ascuns bucatele din rasa monahala ori ii smulgeau fire din barba sa alba, pastrandu-le apoi ca relicve sfinte. De sapte ori, calugarii i-au schimbat vesmantul, rupt in nenumarate bucatele de crestinii nestaviliti. Fugeau de acesti "invadatori", mutand sicriul ba in altar, ba intr-o capela, ba in refectoriu sau in sacristie... Apoi a sosit floarea aristocratiei europene. Ducele de Napoli i-a taiat cu foarfecele cateva fire din barba deja rarita de plebe. Don Fabrizio Carafa, Principele Imperiului Sacru Roman, "acoperi de saruturi trupul raposatului, cu lacrimi care i se prelingeau pe barba-i alba". La cinci zile dupa inmormantare, trupul i-a fost dezgropat pentru a fi pus intr-un sicriu daruit de printesa de Stigliano. "Era ca o persoana inca vie, cuprinsa de un somn dulce", marturisesc fratii. "Nici o rigiditate nu se observa in membrele lui; trupul ii era rumen, vederea inca luminata de un suras placut..." Abia dupa aceasta ultima inmormantare, sfantul a inceput sa faca miracolele cele mai puternice.

Sicriul cu ochelari

Imediat, in urmatoarele zile. A inviat o moarta: Dona Violante Colluci, readusa la viata printr-o singura atingere pe piept, cu o bucatica din rasa lui monahala, chiar in ziua Invierii lui Hristos. A vindecat o fetita schioapa: Caterina Martini, o copila de o frumusete deosebita, dar care se nascuse cu un picior mai scurt. Firele de barba alba si peticele de vesmant pastrate prin casele italienilor au realizat si ele tamaduiri inimaginabile. Dar mai ales mormantul Fericitului, acolo unde vindecarile si pelerinajul poporului italian n-au incetat niciodata.
Pentru final, parintele Eugen pastreaza suprema dovada a acestei seculare coincidente. "Puntea de legatura" de care vorbea odinioara Papa. Miracolul cel mai mare. Anume, ca prima minune savarsita de Fericit, imediat dupa moartea sa, a fost intocmai prima minune de la intoarcerea pe pamantul romanesc: vindecarea unui copil orb. S-a intamplat la Napoli, pe 6 martie 1625, chiar a doua zi dupa moartea Valahului: o fetita oarba, de 10 ani, pe nume Beatrice Gagliardi. Au fost de fata cateva sute de martori, preoti si laici: copila a fost ajutata de familie sa ingenuncheze pentru a saruta picioarele Fericitului, iar apoi sa-si aseze ochii pe degetul mare al piciorului. In urmatoarea clipa, chiar cand s-a ridicat, Beatrice isi recapatase vederea. Exact acelasi lucru s-a intamplat la Bacau, pe 18 martie 2008, in drumul de intoarcere al sfantului spre casa: tot un copil de 10 ani, pe nume Vlad Toader. O boala grava, congenitala. Tatal lui era orb, sora oarba. Medicii spusesera ca va orbi si el, in scurt timp. Copilul s-a apropiat cu greu de racla cu oseminte. Nu indraznea, nu vedea decat ceturi, nu stia ce sa faca. L-au ajutat tot cei din familie, indrumandu-l cu vorbe blajine. A stat cam un minut in genunchi, lipindu-si ochii de sticla ce acopera sfantul. Medicii au declarat apoi unanim: "Asa ceva nu se explica". Astazi, in cripta manastirii de la Onesti, alaturi de sicriul asemanator celui al Albei ca Zapada din povesti, e asezat inca unul, mult mai mititel, tot din sticla. Inauntru sunt "inmormantati" ochelarii baietelului moldovean care a indraznit sa spere, sa se roage si sa creada in Dumnezeu. Pe cutiuta transparenta, el a scris stangaci, cu o pensula, primele sale cuvinte de om vazator: "Multumesc, Ieremia Valahul. Vladut."